Am mers cu bicicleta= buba mare

Întotdeauna mi-a fost ciudă că nu știu să merg pe bicicletă. Când eram mică nu am avut, nu am avut nici măcar tricicletă, avea Delia ( prietena mea din copilărie) și mă mai urcam și eu din când în când.
Frate-miu ( cu 6 ani mai mare) avea un Pegas roșu, muream după el. Tot timpul îmi spunea tata: ” lasă Mihaelo, că ai să crești și o primești tu”, până am crescut a leșinat Pegas-ul. Așa am rămas proastă, fără să știu să merg pe bicicletă.
Asta cu bicicleta, era pe listă, așa un MUST. Am analizat problema, toată lumea știe, Tudor știe, tre’ să știu și eu!
Pe înserate am luat bicicleta copilului, Zânul, și ne-am pus pe treabă. Ca ăia mici.
Când ieșeam pe poartă am început să îi povestesc lui Radu că eu nu mă las, că sunt ambițioasă că pe vremea când eram puștoaică acasă, au pus ăștia un fel de gărduț în parcul din fața blocului. Băieții toți îl săreau, da’ nu așa ca bălălăii, cu stil: se sprijineau într-o mână. Noi fetele cică eram niște prințese care nu călcam spațiul verde. Căcat! Nu știam să sărim! Așa că într-o seară am mers cu mama ( că nici ea nu-i cu toate țiglele pe casă) și am exersat săritul gardului. Eeeeee! Cine era prințesa șmecheră a doua zi? Vezi? Sunt coioasă!
Cu chiu, cu vai, mai prin stânga, mai prin dreapta, mai cu pauze, cu râs, aproape am reușit. Îi vedeam umbra lui Radu pe asfalt, știam că din când în când reușesc singură. Într-un moment când am mers mai mult singură se pune al meu să strige bucuros: ” Bravo Michelle! Mergi singură!” Băi oameni buni, asta a fost: am auzit strigătele lui de bucurie și m-a lovit ciocanul lui Thor! Zdufff!! O fracțiune de secundă și eram pe jos.
În capul meu a fost așa:
Radu: ” Bravo Michelle! Mergi singură!”
M: ” Pfuaiii, să-mi bag picioarele! ” Și am apăsat butonul de panică: m-am clătinat, am tras să mă îndrept, m-am dus hăisa pe podețul vecinei, podeț care era în pantă, teoretic m-am oprit, un picior ar fi ajuns la pământ da’ unul nu, atunci gravitația a spus ” îmi bag p…, cazi! ” Am sărit, bicicleta venea la vale peste un picior ” futu-i, am blugii ăia mișto… fă ceva să nu vină peste blugi să îi agațe”, am simțit asfaltul cu genunchiul ” blugii, în plm!!nu te hârjâi pe ei, lasă-te mai în față….am tricou alb…ăla care îmi place tare… dă-l dracu’ de tricou, fața! Noroc că am țâțe mari! Ești multă, o să cazi grămadă și o să se aplatizeze, o să dai cu dinții…nu îți freca dinții!!pune și palme!!
Da! Atâtea gânduri am avut într-o fracțiune de secundă, Matrix frate!
Teoretic, eu am reușit să mă opresc. Practic, am căzut de pe loc.
Ps: blugii sunt in regulă, dinții la fel…noroc de țâțe!