Duminică pe la prânz.
Suntem în luna decembrie și contrar acestui fapt soarele sclipește vesel pe cer, în aer se aude zumzet de parcă ar sosi primăvara, păsărelele întârziate ciripesc, copilul tușește, iar în pragul casei urlă din fundul sufletului….. o nebună :
” – Futu-ți grijania mă-tii de nenorocit! Ce cauți mă aici? Ce-am vorbit noi? Tu nu înțelegi că asta e casa mea? A mea, nu a ta, nemernicule! Ce te uiți așa la mine? Crezi că mă îndupleci? Cum să fie mă și casa ta când tu vii aici doar să mănânci și să îți faci nevoile ( am zis mai plastic, da’ nu vreau să vă schimbați părerea despre mine)? Tu ce crezi, că nu am și eu inimă? Crezi că nu mă doare când încerc să mă apropii de tine și tu mă respingi? Puteai să vii și tu cu o floare, mârlanule! Am citit eu că poți să o faci! Și tu? Să nu te mai prind pe aici! ”
Ce gândește vecinul: Doamne, ce nenorocită! Săracu’ om!
Ce gândește fii-miu: ce complicate sunt femeile!
Ce gândește Radu( ZA): ce dracu’ are asta cu pisica vecinilor?
Traducere: dimineață ZA a descoperit că bulbii unor flori sunt scoși, la prânz am găsit făptașul. Aia cu florile e așa: unui motan îi plăcea să stea mai mult la casa vecinilor decât la a stăpânilor săi, vecina tot găsea flori în pragul casei. S-a descoperit că motanul îi aducea flori drept mulțumire că îl găzduia.
Ps: poate că așa vroia și ăsta, doar că la noi e iarnă….:)))
